Persoanele cu dizabilități din Cluj-Napoca pot depune cereri pentru persoanele cu dizabilități.
Ion Iliescu a murit astăzi, la vârsta de 95 de ani. A fost unul dintre cei mai influenți oameni politici din istoria recentă a României, dar și unul dintre cei mai controversați. Moartea lui închide, simbolic, un capitol al tranziției românești: o epocă dominată de frâne, compromisuri, iluzii pierdute și reforme întârziate.
E greu să vorbești despre Ion Iliescu fără să stârnești emoții puternice. Pentru unii, a fost omul care a adus stabilitate după haosul din 1989. Pentru alții, a fost cel care a frânat schimbarea reală, a reciclat vechile structuri și a perpetuat metehnele regimului comunist într-o formă „originală”, democratică doar în aparență.
De la comunismul dur la democrația controlată
Ion Iliescu s-a născut în 1930 și a crescut într-un mediu profund fidel ideologiei comuniste. A studiat la Moscova în anii ’50 și a fost format de sistemul sovietic, alături de alte „cadre de nădejde” ale Partidului Comunist Român. A urcat rapid în structurile de partid și, timp de decenii, a fost un pion important în regimul comunist, până când a fost marginalizat de Ceaușescu în anii ’80.
În decembrie 1989, când regimul Ceaușescu s-a prăbușit, Iliescu a reapărut în prim-plan. A preluat conducerea Consiliului Frontului Salvării Naționale și s-a autoproclamat lider al tranziției. Dar schimbarea a fost, de fapt, o continuitate mascată. Sub Iliescu, aparatul de partid a fost reciclat, iar securiștii, activiștii și nomenclaturiștii s-au reinventat rapid.
Trei mandate, o direcție
Ion Iliescu a fost președintele României în trei rânduri: între 1990 și 1996 și între 2000 și 2004. Fiecare mandat a fost marcat de o combinație de retorică democratică și practici autoritare. Am trăit mineriadele din 1990 și 1991, în care statul a chemat în mod oficial violența împotriva protestatarilor pașnici. Am văzut cum „reforma” economică a însemnat, de multe ori, jaful organizat al industriei de stat. Am înțeles prea târziu că democrația nu înseamnă doar alegeri, ci și justiție, presă liberă, responsabilitate.
Ion Iliescu nu a fost niciodată un dictator. Dar nici un democrat autentic. A fost un om al compromisurilor, al echilibrului pe muchie, al promisiunilor fără reforme reale. A păstrat aparențele pluralismului, dar a cultivat o cultură a obedienței, a pilelor, a controlului.
Ce-ar fi fost dacă?
Astăzi, odată cu moartea lui Ion Iliescu, ne putem permite și o întrebare amară: ce-ar fi fost România dacă, în locul unui om al sistemului, ar fi avut după 1989 un lider cu viziune, curaj, și un angajament autentic pentru schimbare? Dacă am fi avut o mână de fier, dar una pentru viitor, pentru dreptate, pentru construcție – nu pentru protejarea rețelelor din trecut?
Poate nu am fi pierdut două decenii. Poate milioane de români nu ar fi plecat din țară. Poate corupția nu ar fi devenit cultura de stat. Poate am fi fost, astăzi, mai aproape de modelul polonez sau ceh, decât de propriul nostru hibrid de tranziție fără sfârșit.
Respect și adevăr
Astăzi nu e momentul urii. Dar nici al uitării. Ion Iliescu merită, ca orice om, un gând de iertare. Dar ca om politic, merită și o judecată sinceră, fără cosmetizări.
A fost un supraviețuitor al tuturor regimurilor. A avut o inteligență rece, o stăpânire de sine ieșită din comun, o abilitate de a citi momentele istorice și a se poziționa mereu în siguranță. Dar nu a fost omul unei revoluții adevărate.
A murit Ion Iliescu. Ce ne rămâne e datoria de a învăța din istorie și de a construi, în sfârșit, o Românie în care adevărata ruptură cu trecutul să nu mai fie amânată.