De la Iliescu la Georgescu sau cum românii caută mereu un „tătuc al națiunii” cu vorbe frumoase.

Iliescu, tatăl națiunii și părintele unei iluzii: De la comunismul cald la populismul cu față umană

Ion Iliescu nu a fost doar un om politic, ci un arhetip. Pentru milioane de români ieșiți din cenușiul dictaturii ceaușiste, el a părut salvarea: blând, calm, cu vorbă moale și zâmbet domol, promițând o tranziție „liniștită” spre democrație. În realitate, Iliescu a fost personificarea perfectă a unei rupturi mimate omul scos din comunism, dar care nu a scos comunismul din el.

El a sedus generații întregi de români care, de fapt, nu căutau un lider politic, ci un „tată al națiunii”. Nu un reformator, ci un protector. Iliescu a știut asta și le-a dat exact ce doreau: promisiunea unei schimbări fără durere, a unui nou început care să nu ceară responsabilitate, ci doar încredere în „domnul președinte”.

Sub acest aer blajin s-au consumat, însă, mineriade, procese amânate, dosare îngropate, elite marginalizate, justiții oprite din fașă. România lui Iliescu n-a fost o democrație curajoasă, ci una sedată. O țară în care electoratul era îmbătat cu vorbe dulci și lăsat să adoarmă în timp ce puterea reală se conserva în aparatul de partid rebranduit.

Și iată că, la peste trei decenii distanță, ne reîntoarcem la același tipar. Într-o țară cu democrație fragilă, un nou nume apare tot mai des în conștiința publică. Călin Georgescu, propulsat de algoritmii rețelelor sociale și emoțiile colective ale unei națiuni mereu gata să creadă în „oameni noi”. Cu aer de salvator, cu dicție de predicator, cu o retorică ce mângâie și înfierbântă, Georgescu este, pentru o parte tot mai vocală din public, ce a fost Iliescu în anii ’90: un om care spune ce vrei să auzi.

Ce îi leagă? Dorința de a seduce masele cu aceleași cuvinte mari și aceleași promisiuni vagi. Oamenii nu cer neapărat soluții, ci speranță. Oameni însetați de sens, dar obosiți de gândire critică, vor să creadă că cineva le va rezolva durerile fără să le ceară schimbare. Și Iliescu, și Georgescu, în feluri diferite, livrează acest drog: populismul cu față umană.

Iliescu a creat o cultură a amneziei și a blândeții perverse. Sub el s-a cimentat ideea că „răul mai mic” e tot ce putem spera. Acum, în goana după un nou tată al națiunii, românii cad din nou în plasa emoției în locul rațiunii. Schimbăm chipul, dar nu și tiparul. Încercăm, din nou, să ne salvăm nu cu fapte, ci cu vorbe. Ca și când istoria nu ne-ar fi învățat nimic.

Și astfel, moștenirea lui Iliescu trăiește. Nu prin statute, nu prin legi, ci prin mentalitate. România e încă prinsă între trecutul pe care nu îl condamnă și viitorul pe care îl amână. Iar în acest vid, apar mereu „părinți” care ne promit mântuirea. Cu vorbe frumoase. Cu minciuni calde.