De la ”suveranism” la haos: când ura devine proiect politic. Democratia se bazeaz pe incredere, dictatura pe teroare.

De câțiva ani încoace, asistăm în România la ascensiunea unor partide așa-zis suveraniste, care și-au făcut din ură, neîncredere și jigniri unelte de campanie și mijloace de existență politică.
În loc de fapte, vin cu conspirații. În loc de soluții, propagă neîncredere. În loc de asumare, preferă vinovății inventate.

Desigur, nimeni nu poate nega că o parte din clasa politică de până acum a dezamăgit. Au fost ani întregi de promisiuni neonorate, reforme amânate și corupție acoperită cu lozinci patriotarde. Dar soluția nu poate fi înlocuirea unei clase politice imperfecte cu una care nu are nicio soluție și a cărei singură „strategie” este demolarea încrederii în tot ce înseamnă ordine democratică.

Pentru că aici e cheia: democrația se bazează pe încredere, pe încrederea că instituțiile, chiar dacă uneori greșesc funcționează, că presa are un rol esențial, că justiția își face treaba, că educația contează, că adevărul există și merită căutat.
În schimb, dictatura se bazează pe teroare. Și înainte să se instaleze, face un lucru esențial: distruge sistematic încrederea. În presă. În universități. În justiție. În stat. În medici. Și lista poate continua.

Unii cred că acest lucru e o formă de „eliberare a poporului”. Că, dacă distrugi toate instituțiile, oamenii vor deveni brusc mai liberi. Nu e adevărat. Când totul devine suspicios și nimic nu mai e de încredere, rămâne loc doar pentru o mână forte. Pentru un lider care spune „eu știu adevărul, doar eu”. Așa s-au născut dictaturile.

În plus, trăim într-o epocă în care e ușor să confunzi informația cu adevărul. Trăim în epoca junk-info, în care un clip viral pe internet pare mai valoros decât o analiză temeinică. Dar, așa cum spunea Yuval Noah Harari, adevărul este o subcategorie rară, scumpă și prețioasă a informației.
Pentru a scrie un articol onest, ai nevoie de timp, bani, verificări, cercetare. Pentru o minciună virală, e suficient un titlu scandalos și o tastatură.

România nu are nevoie de radicali care ridică vocea și scad nivelul. Avem nevoie de voci care construiesc. Care inspiră. Care înțeleg că puterea nu vine din manipulare, ci din responsabilitate.