Episcopul Benedict: “Ceea ce s-a întâmplat în noaptea Paștilor s-a suprapus peste viață noastră, schimbând-o calitativ”

În fața mormântului este greu să mai vezi ceva bun, cu atât mai mult viața. Totul se desfășoară în termeni sumbri, învăluiți de întuneric adânc și de grea descumpănire. În exprimarea Canonului Sâmbetei celei Mari, imnograful ne arată că, în fața morții, „făptura de multă spaimă a fost cuprinsă”, „toată zidirea se tânguiește”, „îndrăzneala ucenicilor a încetat”, iar „femeile mironosițe plângeau cu amar”. La buza mormântului moartea pare să împărățească, iar omul neputincios stă îngenuncheat în fața ei.

Nu resemnarea, nu fuga, nu deznădejdea indică soluția. Ci curajul credinței, îmbrăcat în dragoste de V(v)iață și cu dorința de a-I urma Celui răstignit și de a-I asculta promisiunea: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). La capătul acestei bune îndrăzniri stă întâlnirea cu „Viața tuturor, care a arătat mormântul izvor al învierii”.

Registrul de exprimare se schimbă în Canonul Învierii și evenimentul cu totul surprinzător anunță o altă perspectivă asupra itinerarului pământesc al omului. În noaptea deznădejdii morții, zorii bucuriei vieții își arată discret strălucirea, indicând Paștile Domnului și deodată Paștile omului, de vreme ce Hristos ne-a trecut „de la moarte la viață și de pe pământ la cer”. Verbele utilizate în această alcătuire exprimă intensitatea momentului și ne cheamă la o abordare în consecință: să ne luminăm, să ne bucurăm, să prăznuim, să cântăm, să ne împărtășim, să iertăm, să ne îmbrățișăm și să binevestim. Toate acestea ne indică viața, cu formele de expresie specifice, și ne cheamă să o celebrăm cu o participare deplină. Ziua Învierii Domnului, Paștile, este sărbătoarea celor vii, cale deschisă de Cel ce s-a făcut „începătură celor adormiți” (1 Corinteni 15, 20).

Ceea ce s-a întâmplat în noaptea Paștilor s-a suprapus peste viață noastră, schimbând-o calitativ. Învierea lui Hristos ne indică învierea noastră la sfârșitul veacurilor, însă, deopotrivă, reconfigurează și calitatea vieții la timpul prezent. Paștile, ca sărbătoare a celor vii, ne indică această a doua înțelegere, în sensul părtășiei la „o viață din belșug” (Ioan 10, 10). Socotesc că această perspectivă este nu doar importantă, ci și foarte necesară pentru omul contemporan, descris ca „obosit de viață”, indiferent de vârstă. Făcând apel la acest înțeles depășim, pe de o parte, aspectul pur comemorativ al sărbătorii, dar și o viziune exclusiv de nuanță eshatologică, care amână experiența învierii undeva într-un viitor neclar și îndepărtat. Lucrarea credinței și, ca urmare, taina Învierii se trăiește în paradigma „între deja și nu încă”, adică pornind de la un prezent concret deschis înspre o istorie a desăvârșirii în veacul viitor. Așadar, expresia cheie pentru accentul pus este „aici și acum”. Avem nevoie de înviere, avem nevoie de sens, avem nevoie de perspectivă, avem nevoie de viață din belșug. În acești termeni se înțelege sărbătoarea Paștilor.

Dacă este vorba de timpul extins, Învierea lui Hristos ne așază într-un spațiu al credinței reconfortant și asigurator, potrivită căruia viața de aici nu este totul, moartea nu aduce cu sine tragedii, iar mormântul nu înseamnă sfârșitul. Diferența dintre cei care cred și cei care nu pot face lucrul acesta se vede, mai ales, în acest punct. Cu privire la ritmul cotidian al vieții sau la timpul restrâns, învierea face din fiecare zi o sinteză a vieții, în sensul simbolic al nașterii noastre în fiecare dimineață și al morții sau, cel puțin, al exercițiului acesteia, în fiecare seară. Lecția practică a acestei înțelegeri argumentează fiecare clipă ca dar, ca posibilitate de a trăi intens sau chiar total ceea ce ne oferă viața în întinderea sau integralitatea ei. În felul acesta, învierea se transformă, în sens imediat, în ritm de viață și resursă pentru o viață deplină, simțire pe care sufletul nostru o năzuiește cu prisosință.

În partea finală a acestui eseu mă voi folosi de una din stihirile Paștilor care argumentează Învierea în termenii unei prezențe și ne oferă indicii practice despre cum putem să o suprapunem într-un mod personal peste propria biografie și despre cum putem celebra viața, în general, făcând apel la bucurie. Mai întâi, imnograful vorbește despre „Paștile cele noi”. Acest atribut al sărbătorii descrie caracterul mereu diferit al vieții, în succesiune de momente, ca altceva, mai bun decât era înainte, cu deschideri neprevăzute, cu șansă de schimbare, cu posibilități de înnoire, de împrospătare a vieții. În continuare, apare expresia „Paștile de taină”. Perspectiva pe care o deschide această descriere ne arată că viața, pentru a te putea bucura de ea, trebuie privită cu sfială, în uimire, și cu grijă. Viața ca mister vine alături de viața ca realitate imediată, înfrumusețând-o, adăugându-i plus de semnificație, celebrând-o în resursele ei ascunse. În continuare, „Paștile preacinstite”, ne cheamă la ne exprima generos bucuria sărbătorii prin cântări vesele, prin prezența la liturghie, dar și prin masa comuniunii și a ospitalității specifice unei sărbători importante. „Paștile fără prihană” ne prezintă calea virtuții ca opțiune, în fața murdăriei omenești, ca mijloc de a accesa și, mai ales, de a păstra bucuria vieții. Omul fără prihană trăiește frumos și le vede pe toate frumoase, în vreme ce omul murdar le pângărește pe toate. Cel dintâi trăiește cu mintea în cer, cel de-al doilea își îngroapă întreaga ființă în noroi. „Paștile mari” se referă nu doar cantitativ la semnificația sărbătorii, ci și, din perspectivă calitativă, ne indică comportamente pe măsura evenimentului. Pentru a trăi intens un eveniment mare se cere o atitudine nobilă, pe măsura acestuia. Altminteri ne scapă, nu reușim să-l simțim. În cele din urmă, imnograful dă acestor exprimări o notă personală, arătând că Paștile sunt ale noastre, „ale credincioșilor”, că nouă ni „s-au deschis ușile raiului” și că noi suntem cei sfințiți prin prăznuirea lor.

Așadar, exprimarea imnografică pascală ne arată pe noi drept beneficiari ai învierii la timpul prezent. În felul acestea putem deveni (mai) vii, participând la harul învierii, putem să începem să trăim din nou, sau, cel puțin, putem să ne împrospătăm viața. Avem nevoie de înviere, avem nevoie de bucurie, avem nevoie de viață din belșug, avem nevoie de Hristos cel înviat. Proclamăm cu tărie această veste bună tuturor celor care vor să trăiască deplin: Hristos Izbăvitorul este Paștile celor vii, El este „Paștile nostru” (1 Corinteni 5,7).

    Hristos a înviat!

† BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului