Ignatul, străvechi ritual de sacrificare a porcilor. “Curțile erau curățate, casele văruite!”

𝙄𝙜𝙣𝙖𝙩𝙪𝙡, 𝙨𝙩𝙧ă𝙫𝙚𝙘𝙝𝙞 𝙧𝙞𝙩𝙪𝙖𝙡 𝙙𝙚 𝙨𝙖𝙘𝙧𝙞𝙛𝙞𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙖 𝙥𝙤𝙧𝙘𝙞𝙡𝙤𝙧

La sate, în aceste zile se făceau ultimele pregătiri în vederea întâmpinării Crăciunului. Curțile erau curățate, casele văruite, iar fiecare membru al familiei avea pregătite haine noi. Tot acum, în zorii zilei de 20 decembrie, era păstrat străvechiul ritual de sacrificare a porcilor, numit Ignatul, obicei întâlnit și-n zilele noastre.

La origine, acest obicei avea o funcție pur ritualică, ceremonială, căreia, în timp, i s-a pierdut semnificația, aflăm din volumul „Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania”, autor Maria Bocșe, editat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj. În vechime, sacrificarea porcilor era urmată de pârjolirea lor pe un rug imens, aprins din paie de grâu și de secară. Sângele porcului sacrificat nu era aruncat. Și acum, ca în vechime, se prepară un produs numit „sângerete” sau cartaboș, care se servește, în ziua de Crăciun, alături de alte bucate.

Astfel, tăierea porcului la Ignat era o sărbătoare a familiei, tatăl era cel care sacrifica porcul, iar ceilalți membri ai familiei străjuiau focul. Se îndătina ca, după tăierea porcului, să se facă o masă de pomană, ca ofrandă adusă celor plecați. Deoarece această zi cade întotdeauna în post, „gustarea de dulce” era îngăduită doar după noaptea Crăciunului și doar rar, în satul tradițional, oamenii mâncau de dulce la Ignat.

„Nu mâncam atâta carne ca amu’”, își amintește Ana Popa din Podeni, județul Cluj. „După ce tăiem porcu’, slănina și cârnații îi punem la fum. Slănina o lăsam în covată, cu sare, cam o săptămână, și apoi o afumam. Era țânută în pod cam o lună. Din când în când să deschidea ușâța hornului ca să iasă fumu’ în pod, că era mai bună așa, decât la afumătoare. Apoi spălam slănina și o agățam în cămară.”

sursa: Traditii Clujene