România în Anul Domnului 2026. Anatomia unui paradox des întâlnit. Analfabetismul funcțional de masă, dublat de o cultură a resentimentului, alimentată zilnic prin ecrane.

Suntem în anul 2026, iar ceea ce odinioară numeam, cu o nuanță de resemnare mioritică, „prostie”, s-a metamorfozat astăzi într-un fenomen mult mai periculos: analfabetismul funcțional de masă, dublat de o cultură a resentimentului, alimentată zilnic prin ecrane.

Asistăm la o inversare bizară a valorilor, un spectacol absurd în care excelența, globalizarea și legalitatea sunt puse la stâlpul infamiei, în timp ce „combinația”, izolaționismul și nostalgia totalitară sunt aplaudate de la tribune. Cum am ajuns aici?

Strigătele de „Huo” adresate unor personalități precum Cristi Chivu, Dan Șucu sau Ion Țiriac dezvăluie o neînțelegere cronică a modului în care funcționează lumea modernă, economia de piață și meritocrația.

• Criminalizarea succesului extern: Într-o societate dominată de frustrare, succesul unui român în afara granițelor (cum este cazul antrenorilor sau sportivilor) nu mai este văzut ca un motiv de mândrie națională, ci ca o „trădare”. Logica tribală spune: „Dacă nu ești aici, să tragi cu noi la jugul mediocrității noastre, ești împotriva noastră.”
• Analfabetismul economic: Cazul brandurilor Dacia sau Digi, criticate pentru expansiunea internațională, demonstrează o lipsă cruntă de discernământ economic. Într-o piață liberă, supraviețuirea înseamnă extindere. Însă publicul manipulat preferă mitul autarhiei – ideea absurdă că o țară se poate îmbogăți izolându-se și bătându-se singură pe umăr.

De ce sunt regulile europene privite ca un atac la „suveranitate”? Răspunsul stă în decenii de discurs public în care legea nu a fost prezentată ca un garant al ordinii, ci ca o barieră în calea descurcărețului.

Media de consum (televiziuni de știri cu agende obscure, platforme de TikTok transformate în tribună populistă) a cultivat obsesiv cultul „băiatului deștept”. „Combinația” acea ciupeală de la stat sau din buzunarul altuia, ocolirea legii prin „chichițe” a fost ridicată la rang de virtute națională. Când UE sau piața liberă vin și impun transparență, digitalizare și criterii stricte de performanță, aparatul de manipulare activează naționalismul de grotă: „Ne fură străinii țara, ne distrug tradiția (de a fenta sistemul)!”

Xenofobia selectivă și nostalgia evazionistă

Paradoxul suprem al discursului ultranaționalist de astăzi este dualitatea sa:

• Pe de o parte, există un refuz vehement al străinilor care vin să muncească legal și cinstit în România (într-o țară care suferă de o criză acută de forță de muncă).
• Pe de altă parte, se manifestă o dorință acută de a primi fonduri europene „fără a da nimic înapoi”. Este mentalitatea de asistat social extinsă la nivel de stat: vrem privilegiile Occidentului, dar comportamentul autocrațiilor estice.

Nostalgia după comunism („vrem Comunism să ne putem desfășura în liniște”) nu este despre ideologie, ci despre refularea responsabilității. Într-un regim autoritar, lipsa de inițiativă nu este pedepsită, iar mediocritatea este călduță și sigură. În democrație și piață liberă, trebuie să demonstrezi ce poți. Iar pentru o parte din societate, acest test este terifiant.

Tragedia României în 2026 nu este că lucrurile merg prost în anumite sectoare, nicio țară nu e perfectă. Tragedia este că am început să ne mândrim cu eșecul. Un mic exemplu, stațiunea Herculane, lăsată în paragină de zeci de ani din cauza aceleiași culturi a „combinațiilor” și a privatizărilor dubioase din anii ’90-2000, devine în mod ironic un simbol al „mândriei noastre”, doar pentru că e a noastră și nu seamănă cu „vestul cel decadent”.

Când discernământul piere, spațiul public este ocupat de zgomot. Atât timp cât performanța va fi privită cu suspiciune, iar hoția cu admirație complice, vom continua să strigăm „Huo!” exact acelora care ar putea să ridice această țară din noroi